~ Desprindere. ~

~Zău că nu.

2010-11-17T23:39:00.002+01:00

Uneori mi se face silă de toate filmele astea de dragoste care mă fac să cred că o să rămân singură pentru totdeauna.
De parcă dragostea ar ţine de foame. Nu ţine nici măcar de sete.

~Negru ca străfundurile nopţii.

2010-11-17T23:27:00.004+01:00

M-am săturat să fiu luată de proastă.
M-am săturat să-mi pese atât de mult de toate căcaturile
M-am săturat să... da,mai bine o las baltă.
Oricum e aceeaşi placă veche pe care o ascult mereu.
Păcat că doar o ascult şi nu FAC ceea ce trebuie.

~Nu nu nu.

2010-11-14T19:02:00.003+01:00

Nu vreau să devin ceea ce urăsc la oamenii din jurul meu.
Nu vreau să devin ceea ce am spus că nu voi deveni niciodată.
Şi uneori parcă se întâmplă să mai calc strâmb şi să-i rănesc şi pe ceilalţi odată cu mine.

~Mă înţelegi.

2010-11-14T17:30:00.004+01:00

Credeam în tine mai mult decât credeam în mine.
Şi poate că încă mai cred.
Mi se pare că am mai multă încredere în ceilalţi decât în mine.
Poate tocmai de-asta oamenii mă rănesc atât de mult.
Oamenii, cuvintele lor. Pur şi simplu.
Aş vrea să pot să fiu indiferentă, să pot să trec nepăsătoare pe lângă tot ceea ce iese din gurile lor proaste. Nici să n-aud.
Dar nu,eu nu pot aşa ceva. E prea greu pentru mine să îi înfrunt.
Un lucru atât de minor pentru mine e cam imposibil.
Pentru că eu sunt făcută exact invers.
Să pun la suflet toate căcaturile,să-mi pese ceea ce cred ceilalţi despre mine,chiar dacă ştiu că asta sunt,aşa sunt eu făcută şi n-am cum să mă schimb.
Aş vrea să le pot spune : "Lăsaţi-mă dracului în pace" şi să plec.
Şi ei chiar să mă asculte.

Da,ştiu că nimeni nu înţelege cum e. Chiar dacă aud de 10 ori pe zi "Te înţeleg."

~Poate,poate.

2010-08-03T20:05:00.004+02:00

Ai observat vreodată cum sunt oamenii?
Vin, rămân o perioadă, se răzgândesc, te rănesc și pleacă.
Ce simplu pare când o spui.
Și poate chiar e simplu.
Poate.
Știi,chiar și când ești sigur că o anumită persoană nu o să plece niciodată, că o să fie mereu acolo, lângă tine, chiar atunci când crezi că mai bine de atât nu se poate, gata, a plecat și ea.
S-a dus și știi că nu are rost să faci ceva ; că nu-ți poate promite nimeni că-ntr-o zi or să se-ntoarcă.
Poate că într-o bună zi o să rămână cineva aici, fără să vrea să plece.
Poate.

~Nimic.

2010-08-02T20:31:00.005+02:00

A trecut fericirea pe lângă tine.
Nu alerga. Mergea încet,încet și se uita fix la tine. Te aștepta.
Era îmbrăcată în haine normale,modeste chiar.
Nu vroia să iasă în evidență. Știi și tu cum e.
Dar probabil tu nici n-ai observat-o.
Sau poate că da.
Sigur da.
Pentru că ai luat-o de gât și ai sugrumat-o.
Da,așa de simplu.
Ai omorât-o,prostule.
Nu a mai avut nicio șansă.
Ai pierdut-o,asta e.
Așa e să fii prost.

~Da'păi.

2010-08-02T20:20:00.003+02:00

Bă nu mai știu ce să scriu.
Adică mi se pare că nu mai am ce să scriu,când defapt se întâmplă atâtea.
Vroiam să scriu despre plecarea la mare.
M-am întors de atâta timp și a rămas nescris.
Vroiam să scriu despre cât de mult o iubesc pe ea,marea.
Nu,nici măcar asta n-am scris.
Vroiam să scriu despre atâââtea lucrurii care-mi umplu golul ăsta din cap și nu am făcut nimic.
Așa e să fii prost.

~Așa e să fii prost.

2010-08-02T20:14:00.001+02:00

Atât,pur și simplu.
Așa e să fii prost.

~Tremuratul mâinii care-l caută.

2010-02-27T19:56:00.006+01:00

Rochie albă,cam mototolită,cu mâneci scurte. Picioarele goale ; sandalele le ţinea în mâna dreaptă.
Aşa se plimba pe malul mării,sub lumina lunii răsfrântă peste nisipul încă fierbinte.
Ea nu observa nimic în jur. Avea ochi decât pentru sufletul ei.
Vroia să şi-l găsească,să îi cuprindă trupul înfiorat de emoţie.
Mergea neobosit. Ţinea ochii închişi,cu gene alungite,de noapte.
Avea un clocot arzător în privire ; îl puteai simţi cum pluteşte în aer.
Obrazul trandafiriu s-a ridicat dintr-o dată spre cerul luminat doar de lună.
A stat aşa,cu ochii oglindiţi, trei minute. Numai trei.
Dar dintre miliardele de minute ale vieţii,dese ca o pânză de păianjen,acestea trei au avut tremurul unor acuarele vii.
Apoi a plecat capul şi buclele castanii i-au cuprins chipul.
Deocamdată era într-o singurătate fericită ca râsul unui obraz de copil adormit.
Dar ştia că este pe drumul cel bun. Se va găsi curând pe sine.
Mergea mereu,cu paşi mici,oarecum nehotărâţi. Acum avea ochii deschişi. Negri, ca de sub un voal.
Noaptea i se părea prea scurtă pentru căutarea ei. I-ar trebui sute de nopţi ca să îşi găsească sufletul şi să fie şi sigură că l-a găsit.
I se părea că noaptea aceasta e lungă cât o clipă. Sau cât două. Puţin.
I se părea că va merge o veşnicie.
Dar ea nu ştia că,la trei paşi în urma ei,sufletul îi călca pe urme.
O veghea îndeaproape. Ea nu îl putea vedea,credea că este undeva departe.
El nu putea să o ajungă din urmă. Aveau acelaşi mers,erau una şi aceeaşi persoană.
A încercat să o ia de mână, dar mânuţa ei cu degete lungi îi scăpase ca o şopârlă.
Ştia că înăuntrul ei se dă o luptă. Un zbucium, ca atunci când scuturi florile unui liliac înflorit. Ca undele de parfum aduse de briza mării. Ca o ploaie de vară.
Ca toate astea la un loc.
Sufletul aflat la trei paşi în urma ei palpita.
Palpita alături de ea,deşi nu îşi dădea seama.
Ea a întins tremuratul mâinii care-l caută şi s-a oprit.
Îl aştepta cu ochii închişi. Dacă ea nu a reuşit să îl găsească,poate că el va reuşi.
Şi mâna îi tremura în aerul încărcat de sare. Auzea numai valurile cum se loveau de ţărm,deşi ea ar fi vrut linişte deplină ca să poată auzi paşii sufletului.
Totuşi,a auzit trei paşi venind din spate. Şi o îmbrăţişare furată.
Şi soarele care începea să răsară din mare.

~Arde scrisoarea asta.

2010-02-26T19:15:00.002+01:00

Numai într-un colţ de suflet e februarie.
Încă mai e,după atâta timp.
Cearşafurile de sub trupul istovit le simt păsări bolnave.
Poate ar fi mai bine să uit totul.
Poate ar mai bine ca tu să mă uiţi pe mine.
Nu,nu e bine. Ştii şi tu asta.
Să taci când or să te întrebe despre noi.
Şi să nu îi crezi. Nimic din ce auzi. Minciuni.
Ei vor să mă vindece ; eu nu vreau asta.
Dar nu o să mă întorc la mine decât după dezgheţ.
O să vină primăvara curând.
Arde scrisoarea asta, ca nu cumva să vadă cineva în noi.
Arde şi rochia albastră. O să am haine mai frumoase când voi ieşi de aici..

~Anunţ.

2010-02-26T19:06:00.002+01:00

De ce nu-mi mai găsesc cuvintele?
Cum să mai arăt ce simt,ce vreau fără ele?
Simt că m-au trădat şi acum sunt neputincioasă în faţa lor.
Încerc să scriu dar nu reuşesc.
Am tăiat de atât de multe ori rândurile încât am rămas fără hârtie.
Nu ştiu,probabil o să reuşesc cânda,cumva.
Deocamdată rămân în întuneric.
Dar de ce au fugit? Am nevoie de ele. O nevoie disperată.
Nu mai am încredere în mine,în ce o să fac,în ce o să simt sau o să visez.
Dacă o să mai reuşesc să fac ceva din toate astea.
Probabil că o să mă părăsească toate,rând pe rând.
Dar dacă ele,cuvintele,nu or să se întoarcă curând, voi uita şi cum să le folosesc.
Probabil o să revină. Sper.

Dacă cineva,cumva,le-a găsit,îl rog să mi le înapoieze.
Ofer recompensă.

~Oare.cum.

2010-02-05T16:12:00.005+01:00

M-am aşezat pe scaunul mic şi oarecum familiar.
Şi în faţa mea era o mare albă şi neagră.
Şi am întins mâinile şi am închis ochii.
Ştiam melodia pe de rost. O ştiam.
Şi am început să cânt. Notele curgeau,le cunoşteam, ştiam că sunt acolo.
Mi-am golit mintea şi am zâmbit. Era aşa liniştitor.
Uneori tresăream imaginându-mi diferite lucruri,lăsându-mi sufletul să vibreze împreună cu coardele,cu sunetele.
Şi greşeam câte o notă. Şi o luam de la capăt.
Ce conta?
Nu conta. N-aveam nimic de pierdut.
Şi cântam şi îmi aduceam aminte.

~Celelalte cuvinte.

2010-01-23T20:35:00.003+01:00

Simt că nu-mi găsesc cuvintele,nu-mi mai găsesc refugiul.
Vreau să scriu. Dar nu mai ştiu ce.
Am prea multe lucruri în gând,prea multe imagini pe care vreau să le aştern.
Şi încep. Şi nu pot să continui.
Că nimic nu se leagă.
Şi nu mai iese nimic.
Şi renunţ.
Las-o aşa, că încerc în zadar.
Or să se întoarcă ele într-o zi.

~Mareee!

2010-01-23T20:16:00.004+01:00

Ştiam demult că iubesc marea.
Şi acum mi-e dor.

~E ultima mă!

2009-12-31T14:35:00.002+01:00

Ultima zi din 2009 mă!
Hai să fugim în 2010.

~Îmbrăţişare.

2009-12-31T14:23:00.004+01:00

Încercam să adorm.
Dar nu reuşeam, nu ştiu de ce.
Probabil prea multe gânduri.
Am închis ochii şi m-am chinuit să rămân aşa.
Şi deodată m-am imaginat pe mine.
Nu exista niciun loc, era totul negru.
Mă duceam spre o altă persoană.
Mi-am dat seama că e un băiat. Mi-am dat seama că îl cunosc.
Şi l-am îmbrăţişat.
Mi-am aşezat capul pe umărul lui şi am închis ochii.
Era complet linişte. O linişte chinuitoare.
Îi auzeam doar bătăile inimii.
Sau poate erau ale mele. Nu ştiu sigur.
Dar ştiu că după aceea am adormit.

~Scenă.

2009-12-29T21:46:00.005+01:00

Ai impresia că asişti la o scenă de teatru, iar tu, un spectator nepriceput, trebuie să improvizezi pentru a da un final fericit piesei.
Te ridici de pe scaunul pierdut în şirul sălii, îţi agiţi braţele, te strâmbi, râzi, dar nu eşti decât un personaj caraghios.
Pentru că viaţa e în altă parte şi finalul nu e niciodată cel aşteptat.

~Vise în rate.

2009-12-16T23:37:00.003+01:00

Am fost şi voi fi mereu o visătoare.
O naivă. Deşi ştiu sigur că viaţa mă va dezamăgi.
Vreau să trăiesc puţin şi intens.
Sau mult şi intens. Nu-mi plac finalurile.
Vreau să fac propriile mele greşeli şi să învăţ din ele.
Vreau să nu fiu singură. Să fie cineva acolo.
Nu ştiu, da' chiar am nevoie de asta.
Vreau să am încredere în mine chiar şi când nu reuşesc.
Vreau să greşesc pentru că nu vreau să fiu perfectă.
Perfecţiunea e monotonă, banală şi .. imperfectă.
Da, e bine că nu există. Ar fi fost un conflict de interese.
Nu, nu încerca să îi mulţumeşti pe alţii.
Încearcă să te mulţumeşti pe tine.
Sufletul tău e fericit? Nu ştii? Întreabă-l.
Ai grijă de el. Ştii că şi el va avea grijă de tine.
Probabil eu l-am neglijat. De-aia face ce vrea el.
Sau probabil e doar încăpăţânat şi egoist.
Într-o bună zi am să-l învăţ minte. Ce ştie el?
Nu vreau să cresc. Vreau să fiu mereu copil.
Deoarece copii sunt fericiţi. Şi fericirea e molipsitoare.
Vreau să învăţ să învăţ. Totul.

Vreau să trăiesc. Da' ce păcat că tot ce e frumos se termină repede.
Mă rog, asta e.
O altă învălmăşeală de gânduri, cuvinte şi fraze.
Oare când o să mă maturizeeeez?

~Artificial.

2009-12-09T21:40:00.003+01:00

Zilnic mă trezesc la aceeaşi oră târzie.
Zilnic mănânc acelaşi mic-dejun.
Zilnic mă îmbrac cu aceleaşi haine şi plec pe acelaşi drum.
Zilnic ajung în acelaşi loc, văd aceleaşi persoane şi parcă aud aceleaşi cuvinte.
Zilnic adorm la aceeaşi oră neagră ascultând aceeaşi muzică.
Zilnic totul e la fel. Sau cel puţin aşa mi se pare mie.
Acelaşi miros de parfum, aceeaşi cameră dezordonată şi colorată.
Acelaşi fond de ten prea închis şi aceeaşi pudră pe terminate prea deschisă.
Acelaşi rimel uscat şi mereu, mereu, alte gânduri.
Diferite şi parcă tot aceleaşi. Ciudate, amestecate.
Niciodată nu ştiu sigur ce se află în mintea mea.
Şi mereu cred, mereu sper că o să ajung undeva departe.
Să fac de toate. Să trec prin toate.
Să fiu fericită. Toţi vor asta, nu?
Pentru început, vreau doar tot ceea ce am nevoie şi nu ştiu să aleg.
Vreau.

~Coşmar.

2009-12-09T20:49:00.002+01:00

Am avut un coşmar.
Am visat că eram cineva. Altcineva.
Puteam să zic orice, oricând. Aveam un suflet schimbat.
Eu ştiam că, din păcate, sufletul nu se poate înlocui.
Poate d'aia era doar un vis. Un coşmar, defapt.
Puteam să rostesc cu voce tare cuvinte pe care nici nu le-aş fi gândit.
Totul era altfel. Mergeam pe stradă şi îmbrăţişam oameni.
Dar totuşi, era un coşmar. Coşmarul erau ceilalţi.
N-aveam expresii, n-aveau sentimente.
Parcă eram singură într-o mare de indiferenţă.
Trădătoare, dureroasă.
Nu ştiu de ce îl consider un coşmar.
Poate pentru că indiferenţa omoară visele.

Şi am mai avut un coşmar. Printre mii şi mii de altele.
Încercat să fug departe, să fiu fericită, să zâmbesc.
Dar mâini şi voci mă prindeau de fiecare parte a corpului.
Nu ştiu cum, dar mă trăgeau înapoi, mă împiedicau.
Nu vroiam să devin altcineva. Vroiam să fiu eu şi să fac ce vroiam.
Adică să fug aşa cum simţeam.
"Mă auzi?"
Era o voce familiară ; dureros de familiară.
Nu vroiam să o aud, dar fiecare ecou al acelor cuvinte mă izbea cu o forţă neînchipuită.
Îmi zgâria sufletul şi raţiunea.
Îmi făcea rău.
Am închis ochii. Linişte!

Aiurea.
Uneori mă întreb de ce am coşmarurile astea.
Probabil că mintea mea funcţionează pe o altă frecvenţă decât a celorlalţi.
Nu ştiu.

~Nu.

2009-11-27T19:46:00.000+01:00

Şi poate că nu m-am schimbat aşa cum credeam.
Poate doar am uitat.

~Spune.

2009-11-27T19:00:00.005+01:00

Spune-mi ceea ce am nevoie să aud.
Minte-mă.
Nu contează.
Doar spune-mi că totul o să fie bine, că tu vei fi acolo mereu, indiferent ce va urma.
Spune-mi că nu o să se întâmple nimic rău.
Spune-mi odată.
Am nevoie de asta. Am nevoie să mă agăţ de orice urmă de speranţă.
Orice iluzie.
N-am încredere în mine.
Înţelege asta.

~Doar că eu m-am schimbat.

2009-11-24T20:34:00.004+01:00

Nu mai e la fel.
Eu nu mai sunt la fel.
Nu m-am gândit niciodată că o să mă schimb în felul acesta.
Defapt, nu m-am gândit niciodată la ce se va întâmpla.
Acum, nu ştiu ce să fac. Cum, ce şi de ce. Nu ştiu.
Dar un lucru cred că ştiu. Nu va mai fi la fel.
Tu poate că eşti aceeaşi, esti dispusă să accepţi totul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi să-ţi continui drumul.
Ştiu că vrei sa fim din nou aşa.
Poate că vreau şi eu. Dar eu m-am schimbat.
Nu am vrut eu. Nimeni nu a vrut.
Şi uneori mă mir şi eu cât de repede m-am schimbat, cât de repede m-am dezobişnuit.
Cât de repede a trecut totul.
Şi acum ce a mai ramas?

Un gol.
Ştiu că lipseşte ceva. Şi nu, nu încerca să compensezi nimic.
Aşa a fost să fie. Sau poate a fost vina mea.
Nu ştiu.

~Rânduri aparente.

2009-11-24T20:26:00.006+01:00

Pot să-mi număr prietenii pe degete.
Că sunt puţini care merită.
Şi puţini care vor să ştie ce e în sufletul tău.

Şi la exterior tre' să porţi masca aia nesuferită. De indiferenţă.
Cu zămbetul ăla nesuferit. Fals, fals, fals.
Ca să fii tare.
Şi să nu arăţi mă că te-a durut.
Să nu arăţi că îţi pasă.
Că nu, nu e bine.
Aşa să faci. Să n-ai curaj.
Ascunde-te şi taci.
Gata.

~Gânduri îngheţate.

2009-11-24T19:28:00.004+01:00

Nu ştiu ce crezi tu, dar eu uneori am nevoie de cineva care să-mi zică : "Totul va fi bine!"
Cineva care să mă consolideze, să-mi dea speranţă pentru ceea ce va urma.
Sau pur şi simplu cineva care să fie acolo când ai nevoie. Să ştie ce să-ţi zică. Să existe, pur şi simplu.
Că în viaţa asta nu te descurci singur.
Ai nevoie de cineva care să te ajute uneori să-ţi cari visele, gândurile, faptele, regretele.
Ai nevoie de prieteni, de prieteni adevăraţi.

Şi uneori e atât de profund sentimentul de "aş vrea să dau timpul înapoi."
Aş vrea să dau timpu' înapoi. Aş da orice. Uneori.
Aş vrea să şterg greşelile pe care le-am făcut.
Aş vrea să retrăiesc anumite clipe, minute, ore, zile, ani.
Aş vrea să trăiesc în trecut. Aş avea mai multă siguranţă. Aş ştii ce o să se întâmple.
Era mai bine înainte pentru că nu ştii cât de bine o să fie în viitor.

Nu mai ştiu ce să mai scriu.
Mă gândesc la prea multe lucruri deodată şi totuşi la nimic concret.

~Ştiu.

2009-11-21T21:08:00.002+01:00

Da, frate.
Toate trec.
Da' durează.

~În sfârşit.

2009-11-19T22:57:00.000+01:00

14 !

~Punct.

2009-11-14T20:21:00.000+01:00

1 noiembrie 2009.
Nu uit.
Punct şi de la capăt.

~Declaraţie.

2009-11-11T00:25:00.000+01:00

Oficial, declar postarea "~Zic, iar?" cea mai tâmpită, handicapată şi idioată postare.
Punct.
Semnat : Banu Romina-Ioana, autoarea acestui blog tâmpit.

~Înţelegi?

2009-11-11T00:15:00.000+01:00

Eu nu scriu pentru nimeni. Scriu pentru mine.
Eu nu scriu de nicăieri. Sau da, scriu din inimă.
Şi nu-mi pasă dacă am pus o cratimă aici şi trebuia defapt acolo.
Tot din inimă a fost. Că am fost îndrumată de sentimentele alea de moment. Şi nu mi-am dat seama.
Şi nu-mi pasă. Important e să scrii. Ştii că-ţi place şi te face fericit.
Şi să nu uiţi ce scrii. Că sunt destui oameni care uită.
Şi să nu uiţi să scrii. Că aşa îţi aşterni sentimentele.
Şi mă rog, faci cum vrei, numai să nu uiţi.

~Asta e prietenia.

2009-11-10T23:50:00.000+01:00

N-am somn.
Mă frământă ceva.
Nu ştiu ce, dar defapt ştiu cu exactitate. Inima ştie.
Şi stau să mă gândesc şi să îmi amintesc.
Da, ştiu că nu ar trebui. Şi tu ştii asta. Toţi ştim.
Şi totuşi, cum naiba să-ţi opreşti gândurile?
N-ai cum.
Sunt multe lucruri pe care "n-ai cum."
N-ai cum să îţi opreşti sentimentele, sau să le ascunzi.
Şi n-ai cum să uiţi ; la un moment dat tot o să-ţi aminteşti.
Şi n-ai cum, şi n-ai cum, şi n-ai cum.
Că eşti şi tu om, şi ai un suflet şi un creier care se tot ceartă şi se tot bat.
Şi tu îi laşi să se contrazică pentru că nu ştii pe care să îl asculţi.
Ar trebui să fii mai sigur pe tine.
Mda, tocmai eu spun asta. Şi totuşi, ar trebui.
Ar trebui să ştii ce vrei. Şi de ce. Şi cum. Şi chiar dacă.
Da' de ce tot scriu eu la persoana aIIa?
Şi eu ştiu, şi tu ştii, toţi ştim că defapt vorbesc cu mine.
Eu cu mine. Amândoi.
Şi în concluzie, ideea e că nu ştiu.
Am ştiut eu vreodată?
Şi mi-e greu să iau anumite decizii şi să ştiu că nu am de suferit.
Oricum, mereu o să fie ceva care o să mă facă să sufăr.
Şi cum poţi frate să treci peste aşa de uşor?
Cum să nu-ţi baţi capul ?
Cum să nu-ţi aminteşti ?
Cum să nu verşi măcar o lacrimă ?
Că sunt perioade în viaţă. Şi tu credeai că o să fie pentru totdeauna.
Şi n-a fost. Şi te-a dezamăgit. Şi ai fost trist, prost, supărat, nervos.
Da' asta a fost în trecut! Ce o să faci?
Ce?

Ştiu, totul e în ceaţă.
Eu vreau să mă gândesc ce e defapt prietenia.
E o poveste, asta e.
Că niciodată nu o să poţi să atingi prietenia adevărată.
Eu cred că nu există. Că toţi greşim şi sunt greşeli de neiertat. Lucruri care dor.
Şi atunci când eşti prieten adevărat trebuie să ştii să le eviţi.
Trebuie să ştii să vindeci sufletul prietenului, nu să îl răneşti.
Trebuie să fii acolo, orice ar fi. Poate să plouă, să ningă, să fulgere, să tune.
Nu contează.
Şi ştii şi tu că asta e cam imposibil. Că mereu greşeşti.
Şi nu zic să nu greşeşti, zic doar să ştii când ai greşit şi să-ţi ceri iertare.
Da' ai grijă să nu fie prea târziu.
Că aşa e prietenia. Grea şi uşoară.
Da' e frumoasă.

Şi acum nu mai e..

Asta cred că e cea mai aiurită postare.
Că sunt atâtea gânduri în mintea mea acum că nu prea pot să le aud pe toate.
Şi nu ar trebui să fie. Nu ar trebui. Nu.
Şi gata, închei aici.

~Turcoaz şi ambiguu.

2009-11-06T22:33:00.000+01:00

Azi am fost la magazin.
Mi-am cumpărat acuarele.
Da, altele.
Îmi place să am culorile la îndemână, să le simt, să ştiu că pot să ofer o pată de culoare oricui.
Şi am ajuns acasă, m-am aşezat la birou.
Da, biroul meu învechit de vreme care a suferit multe stări de spirit şi chestii neînsemnate.
Am scos o foaie de hârtie. Alb imaculat.
Şi am rămas cu ochii aţintiţi. Mă întrebam cum de e atât de perfectă, atât de albă.
Nu îi găseam niciun defect.
Şi atunci mi-am dat seama, ăsta era defectul ei : perfecţiunea.
Ştiam că nu e bine. Şi m-am gândit să o "deperfecţionez."
Am luat o pensulă. Nici mare, nici mică. Mijlocie, potrivită.
Nu ştiam ce culoare să aleg.
Roşul era prea roşu, galbenul era prea galben şi verdele prea verde.
Aşa că am închis ochii şi am ales o culoare la întâmplare.
E bine să-ţi laşi sufletul să hotărască pentru tine uneori.
Turcoaz. Frumos.
Nici albastru, nici verde. Turcoaz.
Am îmbrăţişat perii asprii ai pensulei cu pigmenţii vii ai acuarelei. Frumos.
Şi am început să aştern pe hârtie ce simţeam.
Nici nu ştiu sigur ce simţeam. Tot ce se poate simţi la un loc.
Nu eram atentă, lăsam inima să hotărască pentru mine.
Şi într-un final m-am oprit.
Am privit foaia şi am văzut ceva.
Nu ştiu ce. Ceva.
Prea ambiguu, prea turcoaz, prea nu-ştiu-cum.
Şi mi-am dat seama că e exact ce căutam pentru că eu nu căutam defapt nimic.
Şi defapt îmi căutam sufletul. Şi am găsit ceva ce s-ar potrivi.
Am suflet de copil ; toţi avem.
Numai că al meu e turcoaz şi ambiguu.

~Ce stupid.

2009-10-27T21:11:00.000+01:00

Mă uitam la postările anterioare.
Frateeeee, ce tâmpenii!
Acum, după ce mi-a trecut toată chestia, realizez şi eu ce proastă sunt uneori.
Da' aşa se mai întâmplă.
Eşti prins în vârtejul ăsta tâmpit de sentimente şi nu mai realizezi că sunt lucruri mult mai importante.
Mă gândeam să şterg postările alea, acum că nu mai sunt bune de nimic.
Da' sunt perioade în viaţă.
Scrii ce simţi. Şi e bine.
E stupid să te gândeşti că la vârsta asta să găsesti "dragostea" şi căcaturi dinastea.
Oricum, sunt sigură că peste câteva luni sau poate mai devreme o să mi se întâmple aceeaşi chestie.
Şi iar o să fiu proastă.
Şi iar o să-mi dau seama că eram proastă.
Şi peste alte câteva luni o să fiu iar proastă.
Şi o să-mi dau seama iar.
Şi aşa o să se întâmple la nesfărşit.
Că chestiile astea nu le hotărăşte mintea ta.
Ci alticeva, mai important.
Sau mai bine zis, altcineva.
În fine.

~Nu căuta.

2009-08-30T23:55:00.000+02:00

- Stai băăă aşa. Că tu iar te arunci cu capu' înainte în sentimente !
- Ce dracu' vrei mă ?
- Tu ce crezi că vreau ?
- Nu mă interesează ce vrei tu. Da' eu vreau să mă laşi în pace !
- ?!
- Pleacăăăă !
- Nu.
- Am zis să pleci !
- De ce să plec ?
- Aşa, pentru că nu am nevoie de tine.
- Crezi ?
- Nuuu. Sunt sigură !
- Da' ce.ai păţit ?
- E na, de parcă n.ai ştii. Cu ce am greşit oare de mi se întâmplă de fiecare dată la fel ?
- Termină !
- Nu vreau !
- Termină am zis !
- De ce ? Tu m.ai stresat să.ţi zic !
- Da, dar nu ai dreptate !
- Cum să nu ?!
- Taaaaci. O să găseşti şi tu pe unu' odată-şi-odată care să te iubească aşa cum eşti !
- Da, sigur. Ştii ce ?! M.am săturat să aud asta peste tot! Poveşti! Eu vreau să simttt ! Să simt, auzi ?
- Da mă, am înţeles.
- Păi şi ?
- Cum şi ?! Du.te şi caută !
- Ce dracu' să caut ?!
- Pe "el."
- Eee na ! Eu acum am ochi numai pentru un "el." Chiar dacă nu e cel potrivit.
- Du.te şi caută am zis !
- Lasă.mă am zis !
- Mă enervezi.
- Tu chiar nu înţelegi că aşa ceva nu se caută ? Pur şi simplu se întâmplă. Dacă vrei să cauţi, e mai rău.
- Şi tu o să aştepţi aici, suferind !
- Da !
- Dar eu nu vreau să te văd aşa !
- Ce să.i faci ?! Aşa e viaţa !

~Zic, iar ?

2009-08-30T23:33:00.000+02:00

Iar bă ?
Ce naiba ?!
Combinaţie de frustrare, tristeţe, furie.
Şi iar mi se întâmplă.
Iar mă ! Şi iar ! Şi iar !
Şi m.am săăăăturat !
Dac-aş putea să.mi hotărăsc eu singură sentimentele.
Da' nuuu. Ele se bagă repede sa hotarască : uite mă, de ăla o să te indrăgosteşti .
De ce ?
Că aşa zice el !
Sufletul.
Că aşa hotărăşte el !
Fără măcar să mă intrebe.
Măcar dacă ar fi în stare să hotărască ceva bun.
Sufletul ăsta al meu handicapat se "îndăgosteşte" mereu de "cei nepotriviţi" .
"Neinteresaţi", evident !
Stai ! Stai !
Nu trebuie să plângi iar !
Nu merită !
De parcă aş hotărî eu când plâng şi pentru cine. Tot deşteptu' ăsta de suflet !
Şi singurul motiv pentru care nu vreau să plâng este pentru că pe obrajii ăştia doi se află amprenta buzelor lui !
De-aia !
Aş vrea să mă operez odată-şi-odată. Să.mi scot sufletul şi să.l arunc.
Să sufere si el ca mine. Ce mă interesează ?
Şi dupaia aş avea nevoie de un suflet nou, străin. Nu ştiu.
Poate ar fi mai bun. Poate m.ar întreba şi pe mine înainte să ia o decizie.
Ah ! Nu ! Nu am zis !
Acum nici lacrimile nu mă mai ascultă !
Ţi.am zis să nu cazi pe obraz, nesuferito !
Nu.mi place. Când cade câte o lacrimă, iar şi iar, parcă mă arde obrazul.
Nu, eu vreau să simt buzele lui calde, nu lacrimi reci si ude !

Şi cum spuneam ... iar mi se întâmplă.
Iaaaaaaaar !

Să fug. Să scap.

2009-08-13T19:17:00.000+02:00

Vreau să fug. Undeva departe. Foarte departe.
Vreau să scap. De tot si toate.
Să ajung la mare. Să mă mângâie soarele. Să mă încălzăească nisipul. Să mă ude apa.
Să stropesc cerul cu picături sărate. Şi el, la rândul lui, să mă stropească pe mine. Ca o adevărată bătălie.
Să mă ingrop in nisip si să.mi fie cald. Cald şi bine.
Să întind mâinile către soare si el, cu razele lui aurii, să mă strângă la pieptul său fierbinte.
Vreau să stau pur si simplu pe un prosop colorat şi să nu.mi pese. Să mă uit la cerul fără nori prin ochelarii mei fumurii. Şi, în ciuda tuturor lucrurilor, să văd totul in roz. Ba nu, nu.mi place. Mai bine în turcoaz. Şi să zâmbesc.
Să mă bucur că sunt la mare. Să mă bucur de fericirea mea.
Chiar dacă e doar un vis. Chiar dacă e doar imaginaţia mea.
Ce copilăresc. Îmi vine să râd.

~Da. Cred că da.

2009-07-30T18:48:00.000+02:00

Îmi place să scriu. E ca şi cum ai picta. Dar mai mult şi mai puţin colorat.
Îmi place să creez. Da, cred că da.
Îmi place să readuc la viaţă vise sfărâmate de realitate. E simplu.
Îmi place să.mi doresc dar fără să pot avea vreodată.
Îmi place să privesc fără să.mi dau seama.
Îmi place să fac baloane. De săpun şi de fericire.
Îmi place să visez cu ochii închizându.i deschişi.
Îmi place să.mi placă. Şi cred că îmi place şi să nu.mi placă. Nu ştiu. Dar cred că da.
Îmi place să mănânc. Omletă de culori. Nu îngraşă. Mă rog, la mine nimic nu prea îngraşă.
Îmi place să respir. Curcubee.
Îmi place să înot. În cerneală sărată.
Îmi place să ard. De nerăbdare.
Îmi place să cânt. Când nu mă aude nimeni.
Îmi place să fug de realitate până obosesc, să iau pixul şi să mâzgălesc.
Îmi place să zbor, chiar dacă nu ştiu cum e.
Îmi place să fiu fericită. Tristă, nu ştiu.
Îmi place şi aia, şi aia, şi aia.
Şi totul se rezumă la : Îmi place să scriu.
Da. Cred că da.

~Nu ştiu. Mă gândeam.

2009-07-11T18:49:00.000+02:00

Stăteam pe bancă.
Nu ştiu. Mă gândeam
Mă gândeam la tot ce mi-aş putea dori.
Mi-aş dori ca timpul să joace după cum spun eu.
Mi-aş dori să am cel mai tare mobil.
Mi-aş dori să am mai mulţi prieteni.
Mi-aş dori ca viaţa mea să fie perfectă.
Uneori mi-aş dori să fiu mai mare, mai frumoasă.
Mi-aş dori ca toate dorinţele să mi se îndeplinească.
Mi-aş dori.
M-am ridicat de pe bancă. Şi atunci mi-am dat seama că aş fi mulţumită doar dacă m-aş îndrăgosti.

Mda. Şi asta e aiurea.

~Aiurea.

2009-07-11T17:40:00.000+02:00

Un băiat.
E în picioare, priveşte : plaja, marea. Marea e calmă, timpul trece încet.
E îmbrăcat cu haine gri. Chipul îi este neted.
Ochii sunt clari.
Nu se mişcă, doar priveşte.
Marea, plaja. Suprafeţe de apă şi nisip.
Între băiat şi mare, departe, cineva se plimbă. E un alt băiat. E îmbrăcat cu haine inchise la culoare. Se plimbă, se duce, vine, se duce, se întoarce. Drumul lui pare destul de lung, acelaş mereu.
Altundeva, pe plajă, la dreapta celui care priveşte e o mişcare luminoasă.
Miros de sare.
La stânga, o fată cu ochii închişi. Aşezată.
Băiatul care se plimbă nu priveşte nimic, nimic altceva decât nisipul care i se întinde la picioare. Mersul lui e neîncetat, precis, departe.
Triunghiul este închis de fata care este aşezată, rezemată de zidul care desparte plaja de oraş.
Din cauza băiatului care se plimbă încontinuu, triunghiul se deformează, se formează la loc, fără nicio pauză. Acel băiat al cărui pas este regulat ca al unui prizonier.
Ziua începe să piară.
Marea şi cerul ocupă tot spaţiul. Departe, marea este deja umbrită de lumina închisă, de aceeaşi culoare ca cerul.
Băiatul se plimbă încontinuu, se duce, se întoarce, în faţa mării, a cerului ; băiatul care privea nu mai e acolo. S-a mişcat, a început şi el să se plimbe.
Triunghiul se desface, se reabsoarbe. Acum este aproape rupt ; cei doi băieţi se plimbă, se văd, se simt.
Dintr-o dată, mişcarea e mai lentă. Probabil că băiatul s-a oprit să privească fata cu ochii închişi, sprijinită de zid.
Da. Mersul lui se opreşte. O priveşte.
Băiatul care merge pe lângă mare, numai el singur, are încă drumul lui, acelaş. Se plimbă în continuu cu pas de prizonier.
Fata e privită.
Stă picior peste picior, acolo, în lumina întunecată, lipită de zid. Ochii închişi.
Nu se simte privită. Nu ştie că cineva se uită la ea.
Pur şi simplu stă în faţa mării. Chip alb. Mâinile îi sunt imobile, la fel ca şi corpul. Arată ca şi cum ar fi acolo de mult timp, oprită dintr-o fugă epuizantă. Ingnorându-se, ignorând totul.
Mersul îşi reia cursul. Iregulat, incert. Băiatul care privea a trecut. Pasul lui se simte din ce in ce mai departe, din ce în ce mai puţin. Se plimbă. Se duce pe dig, departe de fata cu ochii închişi. Priveşte in depărtare. După dig e un alt oraş, îndepărtat, inaccesibi. Un alt oraş, albastru. Şi-ar dori să fie acolo. Se aşează pe dig, cu faţa la zidul de care este sprijinită fata. Dar incetează să se mai uite la ceva, plajă, mare, băiatul care se plimbă, fata cu ochii închişi. Parcă ar privi în gol.
Pentru un moment, nimeni nu priveşte, nimeni nu este privit.
Pentru un moment nimeni nu simte, nimeni nu ascultă.
Apoi se aude un suspin. Băiatul care privea închide ochii împins de un sentiment de nelinişte. Îi deschide din nou, priveşte cerul.
Suspin. Un suspin ce a umplut spaţiul gol, până atunci stăpânit doar de mare şi de cer. Parcă a mângâiat lumina aceea închisă ce se aşternea asupra plajei şi a făcut-o mai strălucitoare. Pentru o secundă. Un suspin ce i-a readus pe toţi trei la realitate.
Băiatul care se plimba pe plajă, lângă mare, se opreşte. Priveşte cerul, observă seara. Începe din nou să meargă, dar acum înaintează, nu se mai intoarce, nu mai priveşte înapoi. Nu mai e prizonier.
Băiatul de pe dig priveşte din nou fata. Ea parcă simte, deschide ochii. Acum zâmbeşte.
Pare că pe el l-a aşteptat toată această eternitate în care a stat acolo, lipită de zid. Şi chiar pe el l-a aşteptat. D'aia zâmbeşte.
Fără nicio ezitare, el, privitorul, se duce la ea. O ia de mâna care acum îi tremura. Îi priveşte ochii albaştrii, până acum ascunşi sub pleoape.
O sărută. Îndelung. Apoi amândoi zâmbesc. Se bucură de realitate.

Ciudat, nu ?